Trekking in the Annapurna Sanctuary – part 3

In dimineata urmatoarei zile alarmele au fost setate sa sune la 4 jumatate, doream sa ajungem la rasaritul soarelui in tabara de baza. Multi din cei ce coborau ne-au indicat ca fiind cea mai frumoasa perioada a zilei in care sa privim maretia muntilor din caldarea glaciara denumita ca sanctuar al Annapurnei. Nu totul a fost perfect la trezirea de dimineta eu aveam o durere puternica de cap, vlad ceva similar iar Ingrid(the texan girl) se simtea asa rau incat a abandonat urcarea posibil ca si ceilalti sa fi resimitit altitudinea dar sa fi dorit sa mearga chiar si asa.

Sub clar de luna plina si in prezenta a milioanelor de stele de pe cer incepem sa urcam agale pe poteca batuta bine prin zapada de miile de alti turisti ce au fost inaintea noastra pana in ABC. Dupa cateva minute in care nu m-am uitat in spate eu fiind primul pe poteca realizez ca merg destul de repede si ca oamenii din grup nu tin pasul. Ma opresc spre ai astepta si realizez ca in ciuda dureri de cap, respiratia imi e buna si imi permite sa am un ritm de mers rapid, la fel ca mai jos. Moralul imi creste si ma face sa ma simt mult mai bine inlaturand astfel si teama ca nu voi putea ajunge sus. Pentru ca la inceput soarele era undeva ascuns in spatele muntilor si a curburii pamantului, mi-a fost dat sa imi fie frig nu doar pentru ca afara erau -10 grade si eu eram imbracat doar in bluza de corp si geaca de Gore-tex dar si pentru ca a trebuit sa asteptam pe oamenii ramasi in urma.

Calculele ne-au iesit perfect pentru ca, dupa o ora si jumatate, ajungem in ultima treapta a caldarii glaciare, de unde puteam zarii cabanele taberei de baza si de unde masivele varfuri puteau fi observate scaldate in soarele cald al rasaritului. Bineinteles ca bucuria ne-a fost imensa, vazand un asemenea peisaj incredibil simtindu-ne privilegiati de a lua parte la acest dans al luminii diminetii cu varfurile din jur.

Varfurile ne-au salutat sosirea inca de la bun inceput cu salve de zapada aruncate in aer. Ca sa intelegeti despre ce e vorba trebuie sa fi auzit de fenomenul varfului care fumega (zapada nou asternuta pe varf si creste este spulberata in aer la inaltimi impresionante de vanturi puternice). M-am simtit ca si cum as fi fost capitanul unui nou vapor transatlantic ce intra in golful newyorkez pentru prima data si unde remorcherele arunca cu salve de zeci de metrii inaltime cu apa din tunurile lor.

Panoul ce saluta sosirea in tabara de baza ne-a folosit drept sprijin pentru nenumaratele poze de grup si in care fiecare trebuia sa fie pozat cu numarul acela mistic al altitudinii la care am urcat.

Totusi eu nu eram pe deplin multumit, durerea imi trecuse, sentimentul ca altitudinea asta e mult prea mica pentru dorintele mele si dorinta de a merge m-ai sus m-au facut sa nu ma simt cel mai confortabil in grupul ce se bucura din tot sufletul pentru realizarea facuta. Nu cred ca se pune problema altitudinii adica sa nu fi fost multumit de acel numar in metrii la care am ajuns, ci simplul fapt ca eram aici, simteam ca pot mai mult, stiam ca as putea continua mai sus. Minute in tregi am privit Annapurna, Tharpu Chuli (Tent Peak) si Singu Chuli (Fluted Peak), Annapurna South, Gagnapurna ori Annapurna III, liniile posibile de ascensiune, ghetarii cu seracele lor, ice fieldurile. Imi imaginam unde ar putea fi tabara avansata, tabara 2 ori tabara 3 si cum, cu pioletii in mana incep urcarea mai sus de ghetarul de sud al Annapurnei. Mi-as fi dorit atat de tare ca tabara de baza sa fie doar inceputul…

Intr-un sfarsit am realizat ca totusi mi-am atins obiectivul stabilit si oricat de mult mi-as dori sa fi mers mai sus, pentru ziua de azi, ascensiunea s-a incheiat iar in speranta ca ziua in care ma voi vedea pe varful Fluted Peak nu e asa departe i-am urmat pe ceilalti in una din cabanele din tabara de unde Christian, germanul ne-a facut cinste cu un termos urias de ceai. Dupa ce ne-am incalzit si ne-am terminat ceaiul si toate ideile referitoare la izbanda noastra am hotarat sa vizitam chorten-urile de mai sus si apoi sa coboram spre micul dejun ce ne astepta in Machhapuchhare Base camp.

 

Bineinteles ca Christian si gestul sau nu au fost chiar atat de bine primite si de cabanieri pentru ca a uitat sa plateasca. comicul situatiei ne-a fost oricum prezentat de cei doi olandezi Mees si Mees (desi poarta acelasi nume sunt baiat si fata) cei care au plecat ultimii; spunandu-ne ca saracii oameni stateau in usa si se uitau cum tot grupul pleaca neputand sa se faca auziti in cererea lor disperata de a fi platiti. Totusi acestia au platit, greseala fiind reparata.

Din pozitia in care erau amplasate chorten-urile( temple de mici dimensiuni de ordin budist, ce tin locul crucilor crestine, pentru cei decedati in incercarile lor de a ajunge pe varful Annapurna prin peretele sudic) tot peisajul Sanctuarului se profila perfect Ghetarii si toate varfurile ce strajeau sanctuarul erau perfect vizibile din acest punct, abrupta caldarea a ghetarului statea la picioarele noastre impresionandu-ne.

Nu am putut sa parasim acel loc inainte de a inregistra in memoria noastra toate acele imagini extraordinare, pe drumul de intoarcere chiar fiind nevoiti sa ne oprim de cateva ori pentru ca nu puteam sa parasim atat de repede sanctuarul.

Totusi alaturi de Sandra si Mees (Maize) ii dam coborarii un caracter mult mai placut aruncandu-ne in fund sau pe sac de plastic ori de cate ori panta ne era accesibila.

Ajunsi la cabana unde am fost cazati, dupa formalitati si mic dejun, incepem coborarea, stabilindu-ne ca obiectiv de destinatie: cel mai indepartat punct la care putem ajunge pana la lasarea serii. Reusim sa ajungem in Sinuwa ultima locatie de pe Modi Khola valea ce urca pana in Sanctuar, acoperind astfel 2 zile de mers in mod normal. Ora 19:00 si cina in stil italian ne fac sa realizam ca ziua asta istovitoare se poate incheia dupa un traseu de 11 ore.

Trekking in the Annapurna Sanctuary – part 2

Cu o seara in urma am dormit la peste 400m altitudine peste varful Moldoveanu,acoperisul Romaniei. Sentimentul ca deja altitudinile cunoscute raman in urma iti da o stare de neliniste: oare o sa fie bine mai sus? oare o sa simt ceva datorita altitudinii?

Dimineata nu a venit cu un zambet pe buze asa cum speram, datorita altitudinii ori al alcoolului ceva nu a mers foarte bine peste noapte si prima ora de urcare a fost istovitoare si deloc placuta. Ajungand insa la pragul de 3000m altitudine, dupa ce m-am hidratat continuu si dupa ce am ajutat organismul cu combustibil, tot raul a trecut ca prin minune, urcarea de peste zi transformandu-se intr-o placere.

Am fost surprins ca pana la aceasta altitudine 2800-3000m jungla este inca prezenta si nu vorbesc aici doar de flora ci si de fauna, cu maimutele neastamparate asemanatoare cu cele din Cartea Junglei, ne-au salutat pe parcursul traseului.

Un alt lucru uimitor este schimbarea totala dintre 2900-3200m unde vegetatia se micsoareaza subit, jungla dispare si isi fac simtita prezenta numai arbusti de dimensinui mici si iarba de origine alpina.

I-am ajuns din urma pe cei 9 medicinisti abia in Deurali (3200m) punctul de “odihna si tratament”, pentru ca acestia au plecat cu cel putin o jumatate de ora mai devreme si pentru ca in prima ora nu am facut cel mai rapid progres.  Aici am fost magulit de multumirile venite de la cei din grup in urma gestului meu de a impartii o cantitate impresionanta de dulciuri si batoane de ciocolata, adusa din indepartata Romanie (you guy’s are crazy carrying all that stuff, ne-au spus). Noi eram pregatiti cu dulciuri pentru 10 zile insa ajungand aproape de destinatie in doar 2 zile m-am simtit nevoit sa scap de greutate si sa imbunez sufletele lovite a celor din grup ce deja resimteau efectele altitudinii.

In timpul orei de odihna petrecute aici nu am putut sa nu observ peisajul Himalayan extraordinar ce se profila din ce in ce mai pregnant. Prapastiile de mii de metrii din ambele parti ale vaii, ghetarii ce stau amenintator sus spre inaltul cerului, cascadele de sute de metri. Nu se asemana de loc acest peisaj cu acela al muntilor nostrii ce din perspectiva asta par firavi, iar intreg Abruptul Prahovean il poti asemui doar cu peretele uneia din vaioagele acestor munti.

Privind inspre Sud piramida varfului sacru Machhapuchhre(6997m) ce se profileaza deasupra unor pereti ce depasesc 3000m, respiratia ti se taie la impresionanta aratare si nu poti decat sa contemplii asupra maretiei sale. Ai sa intelegi astfel de ce localnicii ii dau puterea mistica  si ai sa ii acorzi lafel ca ei demnitatea unui munte zeu, sacru.

Dupa o pauza prelungita, am plecat alaturi de cativa membrii ai grupului spre destinatia finala, cabana din MachhapuchhreBC (3700m), unde aveam ca obiectiv sa rezervam locuri pentru toti. Ceilalti din grup au fost nevoiti sa stea mai mult pentru aclimatizare.

Dupa Deurali tot peisajul se schimba, datorita faptului ca la peste 3200-3300m aici este inca iarna, totul este acoperit de zapada, ce s-a dovedit foarte alunecoasa datorita temperaturilor pozitive. Am fost nevoiti sa schimbam trekkeri cu bocanci din rucasc si pentru prima oara in ultimele zile m-am simtit usurat. Scapasem de ce era cel mai greu din rucsac: bocancii si dulciurile. In urmatoarele doua ore si jumatate am fost incantati de peisajele ce ne erau dezvaluite, de scurgerile masive de zapada ce se intrezareau si de jucausul Mees) care incerca sa se dea cu sacul de plastic prin prapastiile inzapezite ale vaii.

Vaile, vaioagele, peretii si gheturile din jur m-au incantat si m-au facut sa mi-i imaginez pe ai nostrii ice-climberi urcand pe acele filoane de gheata.

La amiaza ajungem la destinatie unde aflam ca sala de mese ce are 13 paturi pe margine ne va fi dormitor iar ca pretul de cazare va fi infim 50Re/pers (~2lei). Acceptam fara rasuflare mai ales pentru ca dormind ca in cazarma, suntem siguri si de buna dispozitie dinaintea somnului.

In asteptarea celor ce au ramas in urma ce s-a dovedit presanta pentru cei ajunsi deja, nu am ptutut decat sa ii incurajam si sa speram la mai bine. De ajutor au fost si grupul de alpinisti germani ajunsi si ei dupa coborarea istovitare din base camp, ce au platit pentru o butelie cu arzator ce  ne-a tinut de cald toata seara.

In cele din urma spre asfintit apar si ceilalti membrii ai grupului care in cele din urma dupa ce au scapat de simptomele AMS au continuat traseul. In tot acest timp ne-am delectat cu termosuri uriase cu ceai si lapte, pentru ca la altitudine e bine sa fi foarte hidratat, baietii grupului au trecut la masat ranile fetelor, iar eu si Vlad am facut cu randul dupa sosirea la destinatie la butonul aparatului de fotografiat capturand peisajele superbe in mijlocul carora ne aflam si in care lumina apusului isi spunea caldul cuvant.

Trekking in the Annapurna Sanctuary

sau cum am ajuns in tabara de baza a Annapurnei (8091m)

…in doar 2 zile si cateva ore.

Desii  prima zi nu a inceput asa de bine si frumos, cum ne-am fi dorit, pentru ca planurile ne-au fost date peste cap de cei de la autobuz care au gresit statia de destinatie, am reusit totusi sa revenim si sa incheiem ziua cu bine. In loc sa fim anuntati de statia pana unde am platit biletul, Kande (o localitatea care se afla pe muchia unui deal ce ajungea la 2300m), de unde am fi pornit pe un traseu de creasta pitoresc si foarte frumos, am fost anuntati ca am ajuns in Nayapul, orasul de unde pornesc cei mai multi turisti si de unde trebuie sa petreci ore bune pe un drum ce pastreaza linia vaii si a raului de langa. Mi-as fi dorit varianta pe muchia aceea ce parea foarte interesanta insa a trebuit sa ma multumesc cu traseul de la baza vaii. Traseu pentru care ne-am reorientat repede setand noile obiective ale zilei.

 

Inca de la inceput soarele climatului subtropical ne-a fost calauza tinandu-ne de cald si de urat printre case saracacioase, scolari treziti cu noaptea-n cap si bananieri pana in Syauli Bajar.

Syauli Bajar, primul catun gurgund, ce ne-a fost gazda pentru primul popas si de unde am inceput sa putem observa mai exact atmosfera unei ture de trekking din Nepal.

Dupa ce am comandat un mic dejun al campionilor, Veg Fried Rice, fac o mica paranteza aici pentru ca trebuie sa va spun povestea orezului din tura noastra si un ceai energizant cu ghmbir si lamaie, am interactionat cu un grup de 3 porteri ce coborau cu bagajele uriase ale unei expeditii deja trecute. Ne-au fost de ajutor pentru ca aveam nevoie de cateva detalii despre potecile ce vor urma. Ne-au linistit spunandu-ne ca puteam sa urmam poteca din zona de jos a vaii si nu aceea ce urca abrupt  cei 800 m pana in satul Ghandruk, ceea ce era perfect pentru ca abia la intoarcere vroiam sa ajungem acolo.

Cu forte proaspete dupa dejun si hidratati de la cei 2 litri de ceai cumparati, am purces pe traseul ce se profila pe dealul din fata noastra, printre case si terasele oreziere, pe o poteca pavata cu scari din piatra cioplita. Dupa o urcare sustinuta pe niste scari abrupte am dat de drum, drum ce ne va tine companie pentru inca cateva ore; ore in care mie nu imi este prea bine datorita oboselii acumulate. Totul revine la normal doar dupa o pauza de 10 minute si inca un litru de apa baut.

Nota principala a traseului este treapta. Scarile formate din trepte de piatra cioplita se intind pe toata lungimea potecilor dintre catunele si casele rasfirate pe dealuri intregi. Pana la 3000 de m aproape toate potecile sunt transformate in scari fiind nevoit sa urci cateva mii de trepte, eu nu am reusit sa le numar pe toate. 😀

Peisajul din aceste locuri este predominant antropic cu catunuri rasfirate pe dealurile din imprejurimi, unde localnicii au terasat aproape in intregime pantele abrupte. Doar anumite zone greu accesibile ori prapastii erau inca populate de jungla si animalele sale. Jungla din aceste zone este predominant formata din rododendorni, infloriti in aceasta perioada, si bambus.

Prima zi s-a consumat foarte repede, cu saluturi zambitoare necontenite catre toti localnicii ori calatorii ratacitori (Namaste! – laitmotiv aici, as putea spune) cu ore pline de mers sustinut, mai intai pe drumul nou construit si apoi pe potecile mai sus numite, pana in locul numit Jinhu Danda, un catun format din cateva case si guest houseuri,dar care nu s-a lasat usor cucerit pentru ca urcarea sustinuta ne-a folosit si ultimele puteri de care mai dispuneam dupa o zi intreaga de mers.

Dar dupa cateva minute de repaos si o discutie cu femeia care ne va devenii gazda in acea seara, am putut sa ma delectez cu izvoarele termale din apropiere. Dupa o coborare de 20 de minute spre albia raului Modi, ajungi intr-un loc in care localnici au construit 2 bazine pentru a folosii apa termala ce isi croieste drum la suprafata in acel loc.

Un loc minunat in care sa iti petreci o jumatate de ora sau zi de relaxare si meditatie dupa o zi intrega de umblat prin praf si noroi. A meritat din plin sa contenesc un pic la aceste izvoare, de unde privelistea incantatoare a vaii ce se profila spre sanctuarul Annapurnei m-a cucerit profund. Apa termala, zgomotul cascadelor raului ce curge involburat, galagia junglei si culmile inzapezite ale varfului sacru Machhapuchhre te scot din starea alerta de pe traseu si te trimit mai mult in lumea meditatiei si a relaxarii. Doar lasatul serii m-a putut rupe din acel peisaj superb… de fapt si lipsa unui prosop ori a hainelor uscate :D, am fost nevoit sa alerg in sus inapoi spre guest house-ul unde ne cazasem pentru a nu simtii frigul ce se lasa o data cu intunericul.

A doua zi a venit foarte repede trezirea fiind devreme in dimineata. Pentru noi incepea o zi lunga, ce insemna recuperarea celor 2 ore ramase restante din ziua precedenta pana in Chhomrong orasul ce ne era destinatie pentru prima zi si avansarea cat mai mult pe valea ce duce spre Sancutar. Este vorba de Modi Khola (sau Valea Modi).

 

Pe traseu am reusit sa depasim grupuri de porteri si turisti inceti si sa inaintam pana la cabanele din locul numit Himalaya la 2900m altitudine. Pe drum am reusit sa prindem din urma si sa ne imprietenim cu un cuplu de spanioli si un grup mixt format din 9 medicinisti de nationalitati diferite.

A fost o placere sa ii cunoastem pentru ca alaturi de ei am putut sa ne facem urcarea pana in AnnapurnaBC si o parte din coborare, mult mai atractiva. Seara petrecuta la 2900m alaturi de acesti oameni frumosi s-a dovedit incantatoare. Am aflat ca fac parte dintr-o organizatie ce a pornit cu ani in urma in Romania pentru intrajutorarea copiilor nevoiasi si acum devenit un organism international s-a raspandit pana in Nepal. Am aflat ca majoritatea erau studenti la medicina ori medici rezidenti ce lucrau intr-un spital din zona de jos a nepalului. Am aflat ca erau un grup mixt de olandezi, danezi, germani, etc (printre care chiar si o americanca). Si pentru o imprietenire mai usoara am adus cu noi in sala de mese solii romaniei bomboanele agricole bine sarate si biscuitii cu scortisoara veniti cu avionul in rucsacul lui Vlad tocmai din bucataria mamei sale. Fetele din grup daneze, bineinteles ca nu aveau habar cum sa manance semintele si nu mi-a fost mica mirarea cand am vazut ca dragul de David cel cu sorginti maghiare si Ingrid “the texan cowgirl”erau experti in ale spartului de seminte.

Seara am incheiat-o cu un joc pe care Vlad l-a propus, un joc captivant de simplu, invatat din experientele sale din team building-uri. Ne-am amuzat teribil la sfarsit si ne-am salutat pentru o noapte buna. Tot aici am incercat si rahxi, o bautura alcoolica facuta de localnici, un fel de rachiu de-al nostru, foarte slab si cu un gust de loc tentant, nu am fost foarte incantat, dar putin incalzit a fost decent.

Pokhara – Vama Veche din Orient

Daca cunosti sentimentul acela placut de cum ajungi pe strada principala in Vama inseamna ca sti cum te vei simtii aici in Pokhara. Sau cel putin asta este prima impresie pe care ti-o lasa atmosfera zonei turistice de langa lac, denumita generic Lakeside.

Pokhara un oras de la poalele Annapurnei, cochet, cu privelisti incantatoare spre dealurile din jur ori spre muntii cei mari ce stau la mai putin de 40km departare. In zilele in care poluarea nu este foarte mare poti vedea muntele sfanta Machappuchare sau poate chiar unul din cele 4 varfuri ce poarta numele de Annapurna.

De cum cobori din autobuz ori avion esti asaltat ca in orice alt loc turistic de pe aici de rechini taxiurilor, ce vor sa iti vanda un loc in hotelurile lor cu comision. Insa noi fiind turisti cu buget redus am recurs la cel mai bun sfat citit in ghidul Lonely Planet.  Trebvuie sa le spui ca ai deja cazarea asigurata si sa incerci sa negociezi un pret cat mai mic. Am realizat ca, desii am scos cursa spre hotelul ales din ghid, la doar 150Re (6 lei), autogara era atat de aproape incat am fi putut merge pe jos.

Desii in Vama m-as fi cazat la primul cort de langa mare, chiar daca in departare in Lakeside North se intrezareau niste corturi nu am avut curaj sa ma asez stingher pe malul lacului. Poate data viitoare daca nu o sa vin cu ganduri montane si cu multe obiecte de valoare, ca acasa in statiunea noastra :P.

Dupa o mica tocmeala la primul hotel ales din ghid, care s-a pretat bugetului(nu am fost nevoiti sa mai cautam), am iesit pe strada principala a zonei turistice pentru a vedea atmosfera orasului si a o putea imbratisa.

Peste tot turistii plimbareti ce misuna incoace si-n colo, o groaza de localnici ce vor sa iti hraneasca apetitul occidental cu bucatarii dintre cele mai diferite (de la cele locale Nepaleze si indiene pana la cele Italiene ori Coreene) ori cu cele mai frumoase suveniruri autentice.

 

Pe tot parcursul sederii noastre aici am incercat sa mancam cat mai mult din bucataria locala si deci nici in prima seara din Pokhara nu ne-am dezmintit alegand sa mancam nelipsitii Momo’s si lassi-ul cu fructe(un iaurt din lapte de bivol amestecat cu fructe) ce au fost delicioase.

Chiar daca intunericul s-a lasat si bezna orasului neiluminat (aici curentul vine de cateva ori pe zii pentru intervale orare mici de 2-3ore) era patrunzatoare, oamenii incearca din rasputeri sa tina afacerile deschise avand lumina in magazine de la baterii de masina ori generatoare. Astfel am reusit sa mai pierdem cateva ore printre suveniruri si magazine de munte, pana cand somnul a cucerit batalia si ne-a trimis in camera de hotel.

Ce-a de-a 2a zi s-a anuntat foarte incarcata, a trebuit sa o dedicam plecarii in tura de pe munte. Am inceput cu un micdejun si o incercare nereusita de rezolvare a problemelor cu Wifi-ul din  localul unde ne-am oprit, chiar daca ne-am dat mari ingineri cunoscatori nu am reusit sa spargem parola si sa intram in sistem sa il reconfiguram :). Dupa aceea am continuat cu lucrurile administrative, am facut poze pentru permisele de trekking, am mers la biroul pentru permise unde am fost primit cu zambete si bratele deschise de niste functionari ai statului foarte amabili. Costul intrarii in zona protejata a Annapurnei mi s-a parut un pic cam mare ajungand la 3750Re (33euro) pentru permis si cardul TIMS, dar in speranta ca banii astia ajung in comunitatile nevoiase din zona protejata ori pentru repararea traseelor si alte lucruri asemanatoare, “am donat” acesti bani  fara prea multe ezitari.

Mai departe in zi, dupa ce am intrat intr-un magazin cu echipament montan am intalnit un ghid cumsecade care s-a dovedit de folos. Lale, pe numele sau, ne-a ajutat cu detalii depsre traseu, echipament si prognoza meteo. Deasemeni ne-a vandut si pastilele de purificare a apei, pe care eram atat de aproape sa uitam sa le luam. Deasemeni ne-a indicat si drumul spre restaurantul surorii sale unde am fost cuceriti de atmosfera unui local simplu, autentic, cu o mancare nepaleza cu un gust foarte placut. Avem sa mai revenim aici ne-am spus, dupa ce gustul pretul si saluturile bucuroase ale gazdei l-a plecare ne-au cucerit.

Urmatoarea zi insemna plecarea spre munte deci cina a trebuit sa fie una a campionilor si astfel ne-am delectat cu o pizza Italiano-nepaleza cu spanac si branza de yak.

Mai apoi am fost nevoiti sa ne intoarcem la hotel si sa ne organizam echipamentul si rucsaci, nu inainte sa cumparam si niste pachete de Trekker’s fuel – pungi pline ochi cu tot felul de seminte si fructe uscate (alune, caju, cocos, M&Ms etc.)

Zilele 4 si 5 – Experienta Chitwan

Cele 2 zile petrecute in Parcul National Chitwan au avut un caracter turistic avand 2 mari puncte de interes: baia cu elefantii si safari in jungla/savana.

In prima zi alegem sa fim ghidati intr-un safari prin jungla si savana parcului pentru a putea observa in deaproape animalele ce salasluiesc aici. Purcedem prin jungla malariota alaturi de Ganes, un ghid cu o experienta de 25 de ani in safariul de jungla, nu inainte de a trece de paza inarmata de pe digul ce imprejumuieste satul-statiune Sauraha.

Dupa ce traversam raul ce margineste parcul cu un canoe manuit de un localnic intram in lumea salbaticunilor. Jungla in care patrudem nu este atat de deasa pe cat ma asteptam insa plantele luxuriante, lianele si copacii diferiti intru-totul de cei obisnuiti ma fac totusi sa realizez ca denumirea de jungla si nu simpla padure este termenul ce trebuie folosit. Dupa ce traversam jungla, patrundem intr-o zona de vegetatie deasa si inalta, ce uneori depaseste 2,5m inaltime. Inteleg ca am patruns in savana si pentru primele minute de mers sunt speriat de gandul ca un tigru sau orice alt animal ne poate ataca. Sentimentul acesta a aparut deoarece in acele momente vegetatia arata exact ca aceea din pozele in care erau prezentati tigrii in cartile de botanica din copilarie.

Dupa ce iesim din acea zona in care poteca este foarte ingusta si marginita strasnic de iarba enorma urcam intr-un turn de observatie de unde nu zarim nici macar un animal. Ramanem un pic dezamagiti, am fi sperat ca macar undeva la orizont sa  vedem vreun corn de rinocer.

Abia dupa inca cativa kilometri parcursi prin rezervatie realizez importanta ghidului, deoarece fara cunostintele sale  espre comportamentul si miscarea animalelor in zona, nu am fi reusit sa vedem mare lucru. Cand ne asteptam mai putin, intr-o zona de mlastina, auzim zgomotul si respiratia unui animal ce parea enorm. Ganes imi confirma ca e vorba de un rinocer si ne cere sa ne apropiem cat mai incet si silentios cu putinta. Respiram usurati cand dupa o curba ii zarim silueta ascunsa in spatele stufului si aburilor diminetii. Vazand acest animal extraordinar pentru prima data imi depaseste orice asteptare.

Ne simte prezenta insa sta nepasator undeva la aproximativ 20-30 de m distanta, in timp ce noi incepem sa apasam butoanele aparatele de fotografiat. Chiar daca la inceput nu am avut parte decat de spatele sau precum un model adevarat se misca gratios si incet pana intr-o pozitie laterala aproape perfecta pentru ai vedea cu adevarat dimensiunea si frumusetea. Iar dupa cateva momente in care ne priveste stingher, pleaca inapoi in vegetatia mlastinii, facandu-se nevazut. Puteam avea parte si de al doilea rinocer insa, desi
il auzeam, nu puteam sa il zarim printre plantele ce il depaseau in inaltime.

Pentru ca suntem in plin sezon secetos pe langa animalele parcului, omniprezent dupa ora amiezii este si focul. Majoritatea vegetatiei este uscata si alaturi de un soare puternic face ca aprinderea sa fie posibila oricand. Pana la finalul zilei zgomotul focarelor de incendiu ne-au modificat potecile pentru ca trebuia sa tinem o oarecare distanta. Nu m-am simtit niciodata in pericol pentru ca locurile in care vegetatia ardea erau ori foarte indepartate ori destul de mici sa le putem ocolii fara prea mari probleme.

Totusi in unele zone flacarile ajungeau atat de sus, iar trosnitul paielor ce ardeau era foarte puternic incat devenea foarte intimidant.

La finalul zilei dupa ce am parcurs in jur de 20 de km prin acest peisaj incantator realizam ca am fost niste norocosi avand parte de intalniri cu majoritatea animalele parcului: superbul rinocer, inedita apartie a crocodilului cu bot lung si ingust denumit Davial, crocodilul comun, bivolii de apa, un sacal solitar, rate siberiene venite aici la iernat si mult prea comunii pauni. Felinele prezente in parc, tigrii si leoparzii, nu s-au lasa usor de gasit, pe parcursul zilei nu am avut onoarea de a le intalnii.

Chiar si atunci cand ne asteptam cel mai putin, pe drumul de intoarcere, avem parte de doua intalniri interesnte. Prima a fost intalnirea unei ursoaice, din specia ursului negru(asiatic), ce traverseaza drumul pe care noi ne aflam avand in spate povara celor doi pui somnorosi. Iar ce-a de-a doua, aproape de iesirea din rezervatie observ
cateva animale de dimensiuni mici ce semanau cu niste bursuci de pe la noi, dar Ganes vine cu adevarata lor identiate, spunandu-ne ca este o famile de manguste.
Ce-a de-a doua zi a fost la fel de captivanta ca prima. Dimineata ne trezim devreme pentru ca suntem grabiti cu un microbuz alaturi de alti vestici spre locul de unde incepe un altfel de safari. Desi sunt masivi si impunatori, uneori poate intimidanti, elfantii sunt totusi foarte docili si ascultatori.

Poate ca nu a fost cel mai confortabil mod de transport dar a fost o experienta extraordinara, avand in vedere ca aceste animale ne-au putut aduce la doar cativa metrii de celalte vietuitoare ale padurii (rinoceri, cerbi, maimute si pasari) si am putut simtii pe viu limbajul prin care ei comunica; cei doi elefanti ai aceluiasi proprietar s-au departat putin unul de celalalt, iar in acel moment elfantul pe care stateam a inceput sa comunice cu celalalt prin cateva vibratii lungi pe care le auzeam (asemantor cu torsul pisicilor) si le simteam ca un tremurat. Pentru ca vibratiile mi-au patruns in tot corpul, m-am simtit de parca luam parte la discutie, la temerile elefantului meu de a nu-l pierde pe celalalt din vedere. Mi-as fi dorit sa ii stiu limbajul si sa ii pot spune despre cel ce era la oarecare distanta in spate.

Pentru a nu lungii mult povestea, voi enumerare animalele vazute din spatele elefantului: am fost salutati de bunvenit de un rinocer masiv, apoi am avut parte de cateva familii de caprioare printre care si caprioara tipatoare specifica subcontinetului indian, un numar destul de mare de pasari, iar pe final un grup de maimute ne-a bucurat privirile cu voiosia cu care se jucau si salturile lor atletice printre copaci.

  

De retinut este succesul cu care te poti apropia de animalele salbatice atunci cand te afli in spatele unui elefant. Localnicii ne-au explicat ca animalele salbatice simt mirosul elefantului si astfel nu se simt in primejdie. Totusi este uimitor cum nu dau nici o importanta oamenilor din spatelor acestor masive creaturi.
La intoarcerea in sat luam parte si la ritualul scaldarii acestor mamuti pasnici. Pentru o suma decenta, suntem poftiti sa ii incalecam si sa asteptam jeturile de apa azvarlite din trompele lor. Incantator si momentul in care animalul se prabuseste in apa in urma comenzii primite si bineinteles pe noi aruncandu-ne. Experienta a fost foarte frumoasa, Vlad a incantat audienta numeroasa cu o saritura pe spate, apoi amandoi facand echilibristica pe spatele pachidermului.

De pe malul raului, Cyrus, ne-a facut cateva poze in tot acest timp. Cyrus, un american din Connecticut, un pensionar care recunoaste ca si-a pierdut foarte mult timp prin america, intr-o casnicie nefericita si acum s-a intors la placerile vietii de dinainte, calatoriile.
Este extraordinar modul in care te imprietenesti cu oamenii aici. Majoritatea vesticilor sunt foarte interesant si interesati de povestea celorlalti calatori. Asa cum si noi suntem, de povestile lor. Sper sa gasesc momentul sa scriu despre fiecare om intalnit in aceasta calatorie, pentru ca fiecare mi-a daruit un moment din viata lor macar pentru a povesti o experienta. La fel sunt si localnicii care nu vor sa profite economic dupa urma ta, vor sa te cunoasca sa iti faca poze sau macar sa te intrebe de unde esti si pentru ce esti aici. Unii se multumesc doar cu salutul lor binefacator: “Namaste!” un cuvant simplu si cuprinzator.

Incheiem si aceasta zi intr-un mod placut, stand la prima bere si la o portie de MoMo’s si Orez vegetarian Nepalez, alaturi de 2 tipi dubiosi dar amuzanti, unul american ce se da drept agent CIA si unul fotograf, canadian care pe drept cuvant este ofiter de imigrari in Canada si spre placerea mea ne-a poftit la el acasa daca dorim. Cat despre locul in care am mancat este foarte interesant. Aici in Nepal, fiecare om in parte incearca sa isi castige existenta vanzand ceva, fiecare casa are la strada o camaruta in care incropesc fie un atelier, depozit sau un magazin. Gazda noastra in acea seara avea la strada un mic restaurant, mizer dar cochet cu un nume des intalnit pe aici “Lama House” si cu preturi mai mult
decat decente chiar si berea avand cel mai mic pret intalnit. Un lucru la fel de interesant este si faptul ca atunci cand ingredientele nu sunt de ajuns, doar o fuga de 5 minute pe la vecini este tot ce conteaza pentru a prepara bucatele savuroase.

Pentru ca berea aici este destul de scumpa (190-250rupee ~ 6-10lei) am tras de o singura sticla in jur de 40 min in asteptarea mancarii insa minute in care ne-am amuzat teribil cu cei doi americani.

Pe departe insa cel mai amuzant moment a fost atunci cand le-am spus amicilor americani ca am aflat din ziar despre gripa aviara ce misuna prin tara si totodata un “disabled chicken” mergea sontac, sontac de pe un picior pe altul si apoi pe burta tocmai spre bucatarie. (Cred ca va imaginati glumele asociate! si miile de hohote ce au urmat).

Panoramic photography project

In sfarsit sunt usurat, dupa 5 ani de munca pot spune ca am ajuns in punctul in care proiectul meu bazat pe fotografia panoramica poate sa iasa la lumina.

Este februrie 2013, la peste 5 ani de la inceputul proiectului simt nevoia sa aduc in fata voastra cateva din lucrarile facute in tot acest timp.
A fost nevoie de atat de mult timp pentru a le putea aduce la lumina, in fata voastra, doar pentru ca nu consideram ca sunt atat de importante ori interesante. Totusi acum, mi-am luat inima in dinti si mi-am zis: Trebuie sa incerc.

Sper sa va placa. Puteti intra Aici pentru a vedea fotografiile din proiect.

English Version:

I am finally feeling relieved, as after 5 years of work I can say that I got to the point where my project, based on panoramic photography, may emerge.

It took so long to bring them to light, just because I believed they weren’t so important or interesting. But now,  now I’ve got the courage and said: Let’s have a try.

The most important thing that made me realize this, was that a couple of days ago when one of my best friends asked me for some of my work, I had shown him some of this panoramic picture and he stated that they were really good.

I hope you’ll enjoy. You can go here to see photos from the project.

Verona city view by Darius Copilau